De ce lumea nu îşi dă voie să greşească atunci când învaţă mişcări complexe?

Atunci când predau Tai Chi şi Wuji Gong, mă iconfrunt aproape mereu cu refuzul elevilor de a exersa mişcările atunci când nu le ştiu bine. Majoritatea ar vrea întâi să ştie perfect, şi abia apoi să practice. Este ca şi cum ai vrea să ştii să conduci înainte să te urci prima oară în maşină. Iată principiul simplu şi universal (care nu depinde de personalitatea individului) pe care oamenii refuză să-l folosească:

Există o diferenţă între a te antrena să memorezi un lucru şi a te antrena să accesezi acea memorie. Noi de fapt reţinem mult mai mult decât credem. Un maestru la care mergeam mai demult care este si psihiatru (Risvan Rusu) spunea ca într-o stare de hipnoză profundă poţi să îţi aminteşti chiar şi ce puls avea colegul de lângă tine într-o sală mare de curs, pentru că percepi tot! Problema este că nu poţi accesa amintirile. Ca să folosim o metaforă:

Dacă eu îţi dau un cristal aparent banal şi îl duci acasă, lăsându-l oriunde prin casă, printre sute de alte nimicuri, câte şanse sunt să îl mai găseşti după o săptămână? Dar dacă îţi spun apoi “vezi că acel cristal valora de fapt 250 de lei”, şi te chinui să-l cauţi ore întregi şi nu îl găseşti, oare sunt şanse ca data viitoare când îţi dau un cristal, să îl pui într-un loc special din care îl poţi recupera oricând fără să bâjbâi?

Revenind la mişcări, ca să faci creierul tău să înţeleagă faptul că vrei să-ţi aminteşti o mişcare la nevoie (fără să te uiţi la profesor), este nevoie să încerci să “recuperezi” acea mişcare din memorie şi să GREŞEŞTI! Dacă nu încerci să îţi aduci aminte mişcările, le vei ţine cu siguranţă minte, dar nu vei putea să ţi le aminteşti. Ele vor fi acolo în memorie, dar tu nu vei mai ştii unde ai pus acea memorie până când nu-i spui creierului că vrei să-ţi poţi aminti la comandă acele mişcări. Iar acest lucru se face exersând, adică încercând să îţi aduci aminte şi dându-ţi voie să greşeşti.

Cu un SHARE mă ajuți să ofer inspirație mai multor oameni